Ce dacă trece viaţa, că tot n-am decât una
şi un
fotoliu pat unde-aţipesc când beau
cafeaua dimineaţa, dar mie mi-e totuna
că viaţă, eu, pe tine, azi, nici-un ban nu dau.
Am dat vreo trei parale şi-o ceapă degerată,
cînd mai puteam să-mi ţintui o talpă de pământ
sau când brăzdam înaltul de fiecare dată,
şi-mi lăcrima privirea cuvânt, după cuvânt.
Acum tardiv e totul, nimic nu mai pot cere
te smulgi din mine vlagă aproape pe ascuns.
Când vreau să prind în palme, doar pulbere de stele
mă simt în iad, la poartă: "Aicea-i? Am ajuns?"
în deznădejde mută m-am spânzurat de-o venă
sau am căzut pe-o parte în visul ruginit?
Rânjind în două coarne: „şederea ţi-e eternă,
mai ai un pic răbdare… Nu încă. N-ai sosit!”.
Întreb şi-a doua oară. Se sparg cuvinte-n cioburi
sau poate-o fi ecoul…„Aicea-i? Am ajuns?” –
"mai ai un pic răbdare, te-aşteaptă sa te-nvolburi
in focuri şi cazane – „Rob sunt? Nu încă!”-au răspuns
într-un final răsuflu…, voi alunga chemarea
până la lacrimi viaţa am s-o trăiesc (mi-am spus)
zâmbesc spre ceruri noaptea, şi-aş vrea încrâncenarea
să se oprească odată, dar iaraşi „Am ajuns?!”
Prăpăstii se deschid – simt iar tăişul lamei
şi coasa-mi stă deasupra, mumia mi-a rânjit:
”Vei fi o amintire, doar un portret al ramei
ce stă pe noptieră…Aicea-i. Ai sosit!”
mai văd ultima oară doar pumnul de ţărână
ce-n trist ă pomenire, un popă mi-a cântat.
Simt gustul de colivă… "Prindeţi-mă de mână
Nu mă lăsaţi! Mi-e frică! Ce slujbă de rahat!"
Ce dacă trece viaţa, că tot n-am decât una
şi un fotoliu pat unde-aţipesc când beau
cafeaua dimineaţa, dar mie mi-e totuna
că viaţă, eu, pe tine, azi, nici-un ban nu dau.